Douăș'patru de ore, un singur cuvânt. A trecut mult timp de când nu ne-am mai vorbit.
Uneori mă gândesc cum ar fi să fiu singură pe lume. Să nu am pe nimeni, să nu-i fie nimănui dor de mine, să nu-mi pese de nimeni și nimănui să nu-i pese că nu am suflet.
Dar am auzit azi un lucru interesant... De ce ne-am împrieteni cu o persoană muribundă care nu mai are pe nimeni? Are rost? Sau ne facem rău și nouă înșine, și lor? Pentru ei e un moment fericit, dar scurt, care dă un sens vieții lor, dar pentru noi poate preceda ani întregi de frământări, remușcări și regrete. E o întrebare bună și cred că ar fi interesant un sondaj pe tema asta. Un răspuns care pe mine una m-a încălzit, e acela că parcă nimeni nu merită să moară fără ca cineva să-i simta lipsa, cineva care să observe că acea persoană nu mai e. Adică ce rost ai avut pe lumea asta dacă nici măcar o persoană nu simte un gol atunci când nu mai ești?
Așa s-a întâmplat și aici. Ce rost are să ai un blog și să scrii o perioadă fără ca nimeni să nu te citească? Ce rost are dacă atunci când te oprești, nimeni nu observă vreo schimbare? Ăsta e motivul pentru care scriu asta. Pentru cei care încă mai sunt acolo...
Lumea asta e tare nebună și am rămas fără replici de atâtea ori în fața vieții. Am rămas fără cineva în spatele meu care să fie acolo și care să-mi continue gândurile sau frazele pe care le încep. Acum stau la rând persoanele care vor să te sape, care să-ți ia locul în societate, care se dau drept prieteni dar de fapt nu sunt... Dar cred că oricine ar putea scrie despre asta.
Aș vrea să nu mă mai lupt cu mine, să-mi dau seama mai repede ce vreau cu adevărat, și să reușesc chiar să obțin acel lucru. Mi-am dat seama că sunt oarecum slabă pe interior, că nu pot rezista unui anumit tip de tentații, și că reușesc să mă trag singură în jos mai repede decât m-ar putea trage oricine altcineva.
Mă tem de singurătate dar în același timp am momente în care tânjesc după ea. Dar mi-am dat seama că dacă nu vreau să fiu singură, trebuie să fiu un om bun și să atrag atenția cui trebuie, cineva care să aibă ochi să vadă și inimă să simtă. Nu e greu să găsești asemenea persoane, sunt mulți care au inimă, dar nu și cap. Și dacă știm asta și o folosim în scopuri rele, putem profita de ceilalți mult și bine, fără ca ei măcar să-și dea seama. Niciodată nu poți ști ce e în mintea unui om, ce interese se ascund după actele de caritate și după fețele zâmbitoare cu care-ți strâng mâna și te ajută la nevoie. Dar cei care au ochi de văzut, să-i folosească.
Eu una am înțeles un lucru: în toată viața asta, trebuie să impresionăm măcar o persoană, cineva care să ne cunoască bine și care râde la glumele noastre, care să vină să ne aducă un ditamai borcanul de ciorbă când suntem în spital, cineva cu care să poți sta și douăș'patru de ore să depănezi amintiri...
