Zi pierduta.

Mda... foarte dragut. Ce pot sa zic...
Ai mei au plecat la bunici, afara e frumos, iar eu nu am cu cine sa ies. Superb nu? Mda. Urasc cand se intampla asa. Nici nu stiu ce as putea face. Ma tot scufund in ganduri.
Ma gandesc ce as putea sa fac. As putea, de pilda, sa imi continui cartea in engleza pe care am inceput-o acum ceva timp si am lasat-o balta. Dar nu am chef de citit. In ultima vreme chiar nu am mai putut sa citesc. Am avut o stare de interior prea deteriorata.
Sau as putea sa ma uit la desene animate. Mda... am fost la tv si nu prea m-a convins. Era desenul ala enervant cu Star Wars. Niciodata nu am putut intelege despre ce e vorba.
Mi-am luat iepurele in camera si am inceput sa imi fac unghiile. Era foarte speriat. Cred ca din cauza muzicii. Era data cam tare. A inceput sa alerge intr-un ritm alert prin camera de nebun. Pana la urma s-a potolit. A inceput sa imi roada geanta cu Colgate. Ehh... nimic nou.
Dupa ce am terminat, aveam chef sa mananc ceva dulce. Am cautat peste tot prin casa dar, spre dezamagirea mea, nu am gasit nimic.
Am dat din nou drumul la muzica. Maxim, am zis! Ador asta. Cand sunt singura acasa ca acum. Mda... in rest nici nu mai stiu ce pot sa mai fac. Ma plictisesc ingrozitor. As face atatea lucruri. Si parca nu am chef de nimic.
Ma simt aiurea. Foarte aiurea. Sunt total confuza.
Iar ma cuprind amintirile si tot tacamul. Pff... m-am saturat. As vrea sa gasesc ceva care sa imi distraga atentia macar pentru cateva minute. As putea sa ma uit la un film. Nu... nu am chef nici de asta. Mess? Mda. Neinteresant. Cred ca muzica e singura care mai reuseste sa ma incante in momentul asta.
Ma uit la fiecare lucru de pe biroul meu dezordonat. Nici unul nu imi inspira nimic. Nu imi da nici o idee. Si totusi imi aduc aminte de atatea lucruri. In fiecare clipa in care le privesc. Parca ar contine niste portaluri catre diferite lumi. Parca nu sunt ce par a fi : doar niste obiecte pe care le posed. Sau... nu.
Simt o usoara senzatie de foame, si totusi nu pot manca nimic. Nu imi trebuie nici macar apa.
Afara deja s-a intunecat. Nici macar stele pe cer nu vad. Nimic. Daca ma uit pe geam vad doar niste blocuri jegoase care parca nu mai au mult si se darama sub ochii mei, si niste felinare vai de capul lor. O ghena de gunoi mizerabila si caini vagabonzi. Mda. Clasica priveliste a "gropii cu lei" de pe Alecu Russo.
Oare ce imi lipseste acum? Nici eu nu stiu. Parca o imbratisare sau... poate imi lipseste tot ce aveam inainte. Mi-am adus aminte brusc de o chestie draguta : "Sa nu iti para rau ca s-a terminat, ci sa te bucuri ca s-a intamplat!" Da... nu stiu de ce nu am putut sa fac asta pana acum. De fapt ce pana acum... ca nici acum nu pot. La naiba. Iar cad in butoiul cu melancolie. A mia oara cred.
O sa-mi treaca. Mereu zic asta. De fapt oare imi va trece vreodata? Nu stiu...
Dar mereu cand merg pe strada, tot ce vad ma doare. Ma raneste. Ma ruineaza. Ma distruge. Imi aduce aminte de tot. De tot ce aveam. De tot ce traiam. De tot ce visam. De tot ce iubeam... odata. Aveam o cu totul alta viata. Buna sau rea, cum era, eram fericita. Atat de fericita! Aveam o motivatie. Ma motivau atatea lucruri sa merg mai departe. Si acum? E ca si cum totul a fost un vis... si acum m-am trezit la realitate. Am revenit la toate acele ganduri prafuite ce le aveam, la toate acele impresii gresite despre tot ce vedeam, despre toate obstacolele imposibil de trecut de care dadeam. De tot...
Acum vad cum totul in jurul meu se naruie. Toate visele si toate aspiratiile mele catre un viitor mai bun. Se duc. Se duc departe si nu cred ca se mai intorc. Niciodata. Niciodata nu o sa mai visez la ce am visat. Niciodata nu o sa mai traiesc ce am trait. Si niciodata nu o sa mai simt ce am simtit. Niciodata nu va mai fi la fel.
Si totusi. Ma intreb cum pot masca atat de bine toate astea. Imi reuseste tot ce vreau. Pot sa fac orice sa para real. Pot trai chiar eu intr-o fictiune fara ca macar sa imi dau seama.
Si, ei bine, acum pot spune ca ma dezvalui? Nu chiar.
Doar o parte infima din marea de lucruri ce ma framanta le-am spus aici. Nici daca as vrea nu as avea cum sa le spun pe toate.
Ca orice om, am atatea trairi, atatea sentimente, atatea lucruri ce le iubesc si ce nu imi pot iesi din minte.
Si multi imi zic ca sunt unica. Unica sunt numai prin ce sunt. Dar unica cu adevarat? Unica atat in sensul bun, cat si in sensul rau al cuvantului? Poate. Ca fiecare e unic. Dar depinde cum privim noi unicitatea. Cum se manifesta la fiecare. Nu e chiar atat de simplu de spus. Si totusi... Ce ne-ar putea face unici? Ce am putea face sa fim unici? Sa fim originali, sa fim ceva la care altii nici nu viseaza. Poate ca avem nevoie doar de noi insine. Sau ne mai trebuie ceva in plus?
Mi-ar placea sa ma cunosc cu adevarat. Sa stiu totul despre mine. Si nu am cum s-o fac. Nici intr-o viata. Dapai in 15 ani.
Si maine incepe o noua saptamana. Nici macar nu mi-am facut temele. Nici macar nu stiu daca am teme. Nici macar nu imi pasa. Nu imi mai pasa de nimic. Nici macar de mine. Si cand ma gandesc ca maine o iau de la capat... ca va trebui sa ma trezesc din nou devreme si ca va trebui sa vad fetele tuturor din nou... parca nu imi mai vine sa ies din casa.
Simt ca as vrea sa ma inchid in camera pentru cateva zile. Sa nu mai ies deloc de acolo. Sa fiu singura. Sa nu ma bata nimeni la cap. Sa imi pun ordine in ganduri. Mi-am propus de multe ori sa fac asta si niciodata nu am reusit. Nu stiu care sa fie cauza. Sau poate ca stiu.
As vrea sa ma nasc din nou. Sa uit totul. Sa nu mai am nimic pe suflet. Sa o iau de la capat.